|
Dacã celelalte instrumente muzicale scobite în mãduva lemnului (fluiere, tristi) însotesc dansul si cântecele, buciumul ocupã în schimb un loc cu totul aparte în folclorul câmpulungean. Desi din ce în ce mai rar, si astãzi se mai întâlnesc mesteri iscusiti care dau viatã unui astfel de instrument, grav si misterios totodatã, din care izvorãsc sunete adânci, melancolice. Pentru "întocmirea" unui bucium este nevoie de lemn de molid de rezonantã. Mesterul popular pleacã el însisi în cãutarea copacului cel mai potrivit prin pãdurile ce înconjoarã asezãrile locului si de multe ori nu este usor de gãsit. Se aleg trunchiuri de peste o sutã de ani, fãrã cepuri, care se taie de preferintã iarna, când lemnul "doarme". Folosind uneltele specifice, artizanul, descendent al unei familii cu vechi rãdãcini câmpulungene, unul dintre ultimii cunoscãtori ai tainelor acestui mestesug, dã treptat formã buciumului, cu lungimea sa impresionantã de 2,50 m si cu butea (termenul bute, de origine slavonã, înseamnã creºtere, deal) largã, groasã în partea de jos, care dã sunetul caracteristic. Chiar si mustiucul este pretios, fiind sculptat din lemn rezistent de tisã (copac atât de rar întâlnit astãzi, dar care altãdatã era mândria codrilor bucovineni). Buciumul este înfãsurat în scoartã de mesteacãn, ceea ce-i conferã rezistentã si un aspect deosebit.
Având origini strãvechi, chiar dinainte de descãlecare, buciumul este strâns legat de spiritualitatea si religiozitatea localnicilor, si în ciuda aparenþelor, nu este un instrument de cântat, ci unul cu functii ritualice. Nicolae Iorga spunea cã sunetul de bucium ar fi singura corespondentã între om si Dumnezeu. Vasile Posteucã considera cã în centrul buciumului este un punct prin care se poate privi în absolut, adicã spre Dumnezeu. Nu întâmplãtor, buciumul apare si pe frontispiciul sudic la Mãnãstirii Voronetului: sfintii sunt zugrãviti alãturi de buciume din lemn, ceea ce atestã rolul acestui instrument în viata spiritualã a bucovinenilor: ca punte de rugãciune, de corespondentã cu Divinitatea. În ceremonialul complex al înmormântãrii, se buciumã pentru a comunica cu strãmosii si a asigura pe cel decedat cã este însotit pe calea de dincolo de moarte de întreaga familie sau comunitate. Melodia buciumului impresioneazã; sunetul creste treptat, pleacã, ajunge acolo unde noi nu putem pãtrunde nici cu imaginatia. Este în acelasi timp un mijloc de comunicare, de pe un deal pe altul, o modalitate de transmitere a semnalelor. S-a dovedit de-a lungul timpului a fi un important element de strategie militarã, cãci prin sunetul buciumului i-a atras Stefan cel Mare pe turci în capcanã, dar si un însoþitor si un glãsuitor doinit al melancoliei si singurãtãtilor pãstorilor locului.
În final, sunetul solemn al buciumului ne-a impresionat si ne-a rãscolit sufletul. |
