Acasa

Despre noi

Sport

Tehnicã

Diverse

Noutati

YO8BDW, Crasi Milan (Milan)

Primele contacte cu tehnica

   Datorită situaţiei favorabile din familie, am avut contact cu mediul industrial de mic copil. Părinăii au observat că sunt foarte interesat de “tot ce miscă” şi au căutat să-mi facă cunostiinţă cu diverse aspecte ale tehnicii, urmând ca mai târziu să aleg singur. Bunicul din partea mamei lucra ca maistru mecanic auto la “Garajul Partidului”, situat între Muzeul Judetean şi actuala bancă BRD, astfel că am văzut cum arătau automobilele parţial demontate. Cotitura mare s-a produs după 1960, când a început construcţia Combinatului de celuloză şi hârtie. Maşinile şi utilajele au fost de cea mai bună calitate, montajul şi darea în funcţiune fiind asigurată de specialisti străini. Mama s-a angajat ca translatoare la CCH şi, cu aprobarea inginerului şef, mi s-a permis să vin să văd montarea unor utilaje unicat. Ar părea ciudat şi de neînteles pentru tineretul de azi (2024), dar la acei ani aşteptam cu nerăbdare zilele în care, sub pretextul că aduc de mâncare mamei, asistam ore întregi la montajul unor maşini complicate pe care nu le întelegeam, dar care mă uimeau. Multi dintre tehnicienii străini priveau vizitele mele cu interes căci în rutina de zi cu zi (fabrică şi dormitoare), îşi doreau şi ei să mai schimbe o vorbă, să-şi aducă aminte de copiii de acasă etc. şi astfel beneficiam de explicatii, discutii. Am avut ocazia să văd montarea de la zero, pe etape, a unei turbine cu abur, am intrat în interiorul unui cazan de abur în timpul construcţiei şi până la observarea flăcărilor din arzătoare, pe vizetele din exterior. Aceste vizite nu au fost simple plimbări, mofturi ale părintilor căci, în final, am terminat în 1975, la Institutul Politehnic Bucureşti, Faculatea de Mecanică, Sectia Turbine şi Cazane.

Primele contacte cu radioul - oameni care mi-au schimbat definitiv preocupările

   Am avut receptor radio acasă dar, cunoscându-mi curiozitatea, bunicul îl ţinea încuiat şi era folosit numai sub supravegherea unui adult. Era şi normal, căci renunţase la multe lucruri la refugiul din Cernauti. A plecat din oras cu hainele de pe el, cu trusele de scule auto şi aparatul de radio. Restul spatiului disponibil în vagon l-a pus la dispoziţia familiei.

   La vizitele mele la CCH am fost atras  şi de aparatura de măsură şi control iar un tehnician mi-a făcut cadou un letcon cu rezistenţa „homemade” căci şi dotarea tehnică a atelierelor era anemică. Mi-a arătat si cum se poate înlocui rezistenţa de încălzire, folosind nichelina de la resouri şi atunci am făcut cunostiinţă cu legea lui Ohm.

   La începutul fiecărui an scolar, elevii erau sfătuiţi la scoală să se înscrie la cercurile Casei Pionierilor. În acea vreme, Casa Pionierilor se afla în clădirea Casa Pruncu, situată ultra central, peste drum de actualul sediu al Postei. Într-o după amiază mă duc la Casa Pionierilor să văd despre ce era vorba şi să mă înscriu. Aveam de gând să mă înscriu la Cercul de navomodele deoarece acolo era maistrul Palaghian, care se cunostea de mult cu bunicu. Din fericire, as zice azi, usa era închisă. Învârtindu-mă pe coridoarele pustii şi citind denumirile de pe uşi, găsesc o usă larg deschisă şi un cetătean care fãcea ordine, pregătiri pentru noul an scolar. A început o discutie cu tentă, i-aş zice azi, filozofică. Mã întreabă: “De ce vrei să te înscrii la cercul de aero şi navomodele?”. “Pentru că vreau să construiesc un aeromodel sau un navomodel pe care să-l lansez în aer sau pe apa Sucevei şi să-mi închipui că se va duce în lumea largă, spre alte zări, alţi oameni”. Instructorul m-a coborât pragmatic cu picioarele pe Pãmânt şi mi-a zis “Aeromodelul va zbura câteva zeci de metri apoi va cădea la pãmânt iar navomodelul va ajunge pânã la malul celălalt unde se va împotmoli. Nu crezi că ar fi mai interesant să poti face aparate cu care să comunici direct cu oameni din alte zări?”. Am rămas fără replică căci fenomenul îmi depăsea puterea de înţelegere şi credeam că îşi bate joc de ideile mele. “Înscrie-te aici, la cercul de radioelectronicã, şi daca vei persevera vei ajunge să faci ceea ce ti-am spus”.

   Acest om care mi-a schimbat destinul de modelist a fost dl. Mili Dăscălescu (YO8ABT, SK) şi îi păstrez amintirea cât voi trăi. La cercul de radioelectronică am folosit din plin letconul din dotare, învăţând rolul si aspectul pieselor radio, recuperări de piese din casări etc. Cel mai important lucru a fost învătarea codului Morse. Văzând că imi place şi receptionez lejer 20-30 semne pe minut, după 2 ani, la încheierea anului scolar, dl. Dăscălescu mi-a spus că trebuie să trec la o etapă nouă de învăţare. La Casa Pionierilor nu prea mai aveam ce face, dacă doream să progresez. A urmat examenul de admitere la liceul “Stefan cel Mare” si timpul pentru activităti extra scolare s-a redus mult. În clasa a IX-a, l-am cunoscut pe profesorul de fizică Scheffel Marian (foto), refugiat de razboi din Bucovina, născut în acelasi judet (Storijinet) ca şi tata. După multi ani (1979) aveam să-l reîntâlnesc la Institutul de Subingineri, titular al Catedrei de Fizică.

   Într-o zi, după ora de chimie, îmi spune că a auzit despre preocuparea mea pentru electricitate şi radio şi m-a invitat la ea acasă, spunându-mi ca soţul ei este radioamator adevărat, cu staţie de emisie receptie. Am convenit să vin la fam. Cornilă pe înserat, după deschiderea benzii de 80m. Ioan Cornilă (YO8OV, SK) era electronist de meserie, venise în Suceava cu ocazia deschiderii Combinatului. Acolo, în debaraua de 1 mp a apartamentului, într-o fumăraie sufocantă de tutun, cu aer venind prin geamul de aerisire, am fost lovit de “traznetul radio”. Domnul Cornilă mi-a explicat ce se întâmplă, apoi şi-a văzut de trafic. La plecare mi-a explicat că dacă mi-a plăcut activitatea şi vreau să-i deprind tainele, el nu mă poate ajuta cu nimic căci lucra câte 8-10 ore nonstop, sâmbăta, duminica şi uneori era chemat şi noaptea. Pe vremea aceea erau foarte puţini electronisti adevăraţi în Suceava, cei care se mai pricepeau erau electricieni autodidacţi sau calificaţi la locul de muncă, iar cerinţa era foarte mare, având în vedere dezvoltarea Platformei industriale din valea Sucevei. Sfatul final a fost să caut Radioclubul judeţean şi să mă înscriu la cursuri.

Radioclubul judeţean Suceava
   Dl. Cornilă a fost al doilea om care m-a sfătuit să caut Radioclubul judeţean, deci era clar că trebuia să ajung acolo. Din fericire, la începutul toamnei (1966) am citit un anunţ în ziarul local “Zori Noi” prin care se anunţa deschiderea cursurilor şi, lucru important, adresa radioclubului. Am căutat adresa şi am depus o cerere la cel care credeam că este seful radioclubului dar care era de fapt omul de servici, lucru pe care l-am aflat odată cu deschiderea cursurilor. În ziua deschiderii cursurilor ne-am adunat vreo 10-12 băieţi de liceu, muncitori tineri etc. Neexistând posibilitatea multiplicării, toatã materia (radiotehnică, trafic, etc.) am scris-o pe caiete, copiind de pe niste foi mari, gen afis, agăţate pe tablă. Cursurile începeau cu învătarea alfabetului Morse, apoi, după ce ne obosea capul, treceam la teorie. Pânã când majoritatea cursanţilor au ajuns la un nivel rezonabil, semnalele Morse erau transmise de dl. Dem Dascălu (YO8DD SK) manual, apoi am început să recepţionam semnalele de la magnetofon. Primul magnetofon la care am fãcut recepţii era complet atipic pentru cele din ziua de azi. Acest tip de aparat cu fir (1940-1950), precedă apariţia înregistrărilor magnetice pe bandă audio, venind cu ideea înregistrării prin magnetizarea longitudinală a unui fir confecţionat de regulă din oţel sau oţel inoxidabil. Sunt piese rare şi nu am găsit nici o imagine pe internet a unui aparat cât de cât asemănător. Firul inoxidabil era încasetat într-o casetă de aluminiu, pe două role (foto). Fotografia este făcută de mine, având 2 exemplare păstrate acasă, salvându-le de la distrugere. Locul firului de oţel a fost luat în foarte scurt timp de banda audio cu suport din material plastic şi depunere de material magnetic.

   Dupã vreo câteva luni de recepţii pe acel aparat, dl.Dascălu a adus o “minune a tehnicii ”, un magnetofon cu bandă magnetică şi 2 viteze, de mărimea unui troller – geamantanul contemporan. La sfârsitul cursului am obtinut Certificatul de radioamator receptor şi indicativul YO8-8022. Pentru pregătirea examenului de emiţător clasa a III-a era absolut necesar un număr de receptii efective, pe receptor. Din acest moment, fiecare a început să se descurce cum a putut. Dl. Dascălu ne-a pus la dispozitie un receptor “Minerva 499 SH” (foto Internet).

   Performanţe foarte bune pentru radioamatorii receptori: superheterodină cu 9 tuburi şi benzi de radioamatori utilizabile: 80, 40, 20 si 15m. De  remarcat utilizarea tuburilor cu cămaşă de metal. Fotografia reprezintă aparatul militar original. Cel de la radioclub avea scos blocul din stânga (folosit pentru recepţia semnalelor Hell), în locul lui fiind pus un difuzor acoperit cu o pânză estetică.

   Ajutorul oferit de club era nepreţuit (antena exterioară dipol) dar orele la care era accesibil nu erau convenabile pentru toţi. Dimineaţa aveam toţi şcoală sau servici, apoi teme acasă, seara nu mai era nimeni la club. De obicei ne nimeream câte 2-3 în acelaşi interval orar, cu inconvenienţele inevitabile. Eu am avut noroc cu aparatul pãrinţilor Schaub-Lorenz Intercontinental (deja eram mutati la bloc, lângă liceul Petru Rareş). Am făcut recepţii în 40m şi 20m, mai ales la sfârsit de saptămână, folosind un BFO cu primul tranzistor pe care l-am avut în viaţa mea. Într-o duminică am uitat BFO-ul alimentat la bateria de lanternă, spre disperarea lui tata care credea că s-a stricat aparatul. În 40m AM am auzit prima dată radioamatori români, generaţia de bază: YO3RF, YO3RD, etc. Interesant este că după aproape 50 de ani, discuţiile despre calitatea modulaţiei şi metodele de “îmbunătăţire ” a ei sunt si azi predominante în QSO-urile din 80m.

   Au urmat anii de facultate la Institutul Politehnic Bucuresti (1970-1975), apoi stagiatura. Activitatea radio a fost sporadică şi de abia în 1979 va continua, cu ocazia transferului la unitatea de învătământ superior din Suceava. Din 1979 şi până la pensionare am activat de la staţia YO8KGU şi de acasă, unde a fost posibil Hi !!

Radioclubul Universitãţii Suceava

   În toamna anului 1979 am dat concurs pentru un post de asistent la Institutul de Învătământ Superior Suceava, cu dublu profil: universitar şi tehnic. În aceeaşi perioadă m-am întâlnit în oras cu Costică Râșca, YO8BDY, fost student şi cunostiinţã veche de la cursurile de pregătire radioamatori de la YO8KGA. Acesta mi-a spus că el a adus la Institut o staţie de emisie recepţie funcţională dar nu a mai avut timp să ridice o antenă. Am căutat cadrul didactic la care a lăsat-o în custodie şi am găsit în lada originală de transport  “bijuteria”. Din păcate aceasta nu este poza reală a staţiei ci o pozã de pe Internet (voi scrie mai târziu împrejurările în care staţia a dispărut). Analizând pozele găsite pe internet, acum în 2024, am ajuns la concluzia că ar fi vorba de o statie Torn.Fu.B1 PP 15 Watt [12 Volt] - Lorenz; Berlin, Zuffenhausen, adica o variantă alimentata doar la 12 V, a staţiei Torn. Fu. b1 "Bertha 1" (1937 - 1945).

   Câteva date tehnice: staţia se compune dintr-un receptor superheterodină (MF 2000 kHz) cu 6 tuburi RV12P2000 şi emiţătorul separat, compus din 3 tuburi RL12P10 (oscilator, prefinal, final) şi modulatorul AM realizat tot cu RV12P2000. Staţia putea fi folosită doar în banda de 80m, CW (telegrafie) şi MA (modulaţie de amplitudine).

     Fiind deja autorizat cu clasa.a III-a, cu indicativul YO8BDW, am căutat un loc potrivit pentru a instala o antenă dipol având în vedere şi posibilitatea de a înfiinţa un radioclub studentesc. În perioada 1979-1984 am avut parte de susţinerea viitorului rector Emanuel Diaconescu (rector 1981-1990) care mi-a spus ca nu poate să-mi dea în mod direct spaţiu căci existau “forte ostile proiectului”. El mi-a sugerat să-mi găsesc un spaţiu minimal, într-un loc potrivit şi să-l anunţ să vină să-l vadă şi, dacã nu deranjează alte activităţi, voi ramâne acolo cu statut de tolerat.

   Nu pot încheia fără să amintesc încă o dată aportul esenţial al dl. prof. dr. Emanuel Diaconescu la înfiinţarea postului de radiodifuziune studentesc “Radio TOP 91”. În acele vremuri politice tulburi, a avut curajul să ne ofere tot sprijinul organizatoric (sală mare pentru studio etc..) şi facilitarea aprobărilor pentru începerea demersurilor pentru funcţionarea legală a celui de-al patrulea post de radiodifuziune din România. Dar să revenim la radioclub ...

   Am pus cuvântul normal în ghilimele deoarece ... citez din pagina usv.ro: „Din nefericire, ca urmare a politicilor de dezvoltare duse în anii ’80, Institutul şi-a pierdut independenţa administrativă, dar a continuat să functioneze didactic şi stiinţific ca facultate subordonată Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi. Intrarea în lichidare a facultătilor umaniste a reprezentat o grea pierdere pentru comunitatea suceveană. Foarte multe cadre de valoare au fost transferate în alte centre universitare sau la alte institutii. Cu toate acestea, prin actiunea conjugată a autoritătilor locale si centrale, a unor personalităti din Institutul Politehnic din Iaşi, Alma Mater Sucevensis a continuat să se dezvolte.”

   Dincolo de frumusetea limbajului din lemn de fag, ce a insemnat concret acest lucru pentru radioclubul YO8KGU?

   Într-o bună zi suntem anuntaţi că va veni o comisie de la Iaşi pentru a vizita Institutul şi a stabili funcţionarea în continuare ca subordonati ai „Fraţilor de la Răsărit”. Mã caută un cetăţean, se prezintă şi imi spune cã a auzit că am avea un radioclub studenţesc. Am fost foarte surprins căci 95 % din personalul din Institutul Sucevean habar nu avea de existenta acestuia, dar probabil că cei 5% erau cei care, prin definiţie, trebuie sã stie. Vede antena, este plăcut surprins „Oo, dar însemnă că faceţi si emisie?”. Am o presimtire neagră legată de ideea „Fraţilor de la Răsărit = Davai ceas, davai palton” şi îi spun că merge numai receptorul, emiţătorul e cam defect, anul 1945 etc...

   Pornesc staţia, noroc că era ziua mare şi banda închisă. Începe să noteze cam tot ce e prin cameră, la care eu, disperat, îl anunţ că numai staţia este a Institutului, restul sunt lucrurile mele, aduse pentru a asigura funcţionarea staţiei. În final mi-a spus cu cele mai bune intenţii: „să împachetez staţia căci peste o săptămână vine un camion de la Iasi. El ma asigură că acolo sunt niste băieţi foarte priceputi care o vor face ca nouă şi mi-o vor trimite înapoi în cel mai scurt timp”.

   Concluzia? Pe langa reparatori radio, Institutul Politehnic Iaşi a avut şi cizmari, blănari excelenti căci aşa au păţit şi membrii Ansamblului de dansuri naţionale „Arcanul”, mandria Institului nostru, care au dansat mulţi ani cu ghetele de acasă şi costume naţionale împrumutate de la neamuri.

   Dar conform zicalei “Orice şut în fund este un pas înainte”, după o perioadă de depresie şi gânduri de renunţare, mă duc la Casa Pionierilor, la Costică Râşca, şi-i povestesc ce s-a întâmplat. Acesta era un om de acţiune, cu o energie nestavilită, cu mare dragoste de radioamatorism, vânatoare de vulpi, lucru cu copiii. Stiam amândoi că în acea perioadă era foarte greu de construit ceva, în special din cauza lipsei de aparatură de mãsură specifică radioului. Am plecat mai optimist, primind, pentru probe pe antena dipol pentru banda de 80m, un receptor cu tranzistori “ALFA”, tras în bandă (avea tranzistori EFT319 în amplificatorul de radiofrecvenţă şi un oscilator separat, în UM şi US, deci foarte uşor de tras în bandă), având adăugat un BFO (folosit la vânatoarea de vulpi cu copiii).

   Am fost încântat de faptul că auzeam toatã Europa dar în final m-am hotărât pentru modificarea unui aparat “Gloria”, luat de la “Mica Publicitate – România Liberă” cu aproximativ o treime de salar. De ce? citez din ziaruldeiasi.ro: “Din cauza cererii prea mari, s-a ajuns să se faca liste de aşteptare, iar în anumite momente radiourile se puteau procura doar prin intermediul cunoştinţelor”.

   Alimentatorul era pregătit pe şasiu, cu transformator de 200 VA. Scala liniară cu scripeţi făcută în fabrică etc..  Nu mă puteam plânge de lipsă de piese căci, studiind la Bucureşti, frecventam cu asiduitate Târgul de duminica dimineată din Piaţa Obor şi am adus acasă sumedenie de piese, cablaj, fludor, etc...

   Emiţătorul era hibrid, adică oscilator Vackar Tesla, separator, amplificatoare acordate, totul cu tranzistoare cu siliciu, prefinal cu EL84 şi final cu 6P36C în regim foarte lejer. Să nu uităm unde este amplasată Universitatea Suceava şi cine îi sunt vecinii (Spitalul Judetean iese din discutie !)

   Am lucrat fericit cu acest ansamblu 2-3 ani până când tov. director administrativ, montat de “forţele ostile” anterior amintite, m-a anunţat că are neapărată nevoie de spaţiul respectiv pentru depozitarea găleţilor şi a măturilor destinate femeilor de servici din cămin. Intervenţia mea la dl. Rector Diaconescu nu a avut succes dar mi-a sugerat foarte elegant să mă mut cu toate catrafusele în clădirea nouă a viitoarei Facultăţi de Mecanică (1982), unde aveam spaţiu din belsug şi unde trebuia să infiinţez 2 laboratoare. Antena nu am mai putut să o folosesc, urmând să mă descurc cu o antenã verticală.

   As insista să povestesc evoluţia utilizării spaţiului căci este simptomatică pentru viziunea asupra vieţii studenţesti, timpului liber, atenţia acordată unei pregătiri complementare (să nu uităm că deja exista sectie de Energetică Industrială, de Automatizări şi calculatoare). Femeile de servici au stat o săptămână, cât să le vadă şeful, apoi au migrat înapoi la demisol unde aveau vestiare, mese, scaune, apă curentă etc... La un moment dat le-a gãsit şeful şi ele au dat cu gura că locul e prea strâmt şi nu încap, ori cu clasa muncitoare nu te puteai juca şi locul a fost abandonat. La un moment dat, ca să nu rãmână locul gol (de câte ori îl vedeam pe tov. director administrativ îl înţepam în legãtură cu subiectul), a găsit o tovarăşă indezirabilă la birourile administrative şi a vrut să o mute acolo. Femeia a fãcut scandal mare că nu munceste fãrã aer şi lumină naturală, a chemat Partidul şi cureaua lui de transmisie (Sindicatul) şi astfel s-a făcut geamul care apare în poză. După o perioadă de penitenţă a fost reprimită la birouri şi locul a rămas stingher dar nu mă mai interesa căci auzisem că se va schimba acoperisul şi nu voi mai avea acces pe el.

   Un moment de cotitură l-a reprezentat apariţia fenomenului LIXCO şi a transceiverul A412. Deşi majoritatea ţărilor comuniste europene, inclusiv URSS, aveau o producţie semnificativă de aparatură destinată cluburilor de radio, chiar cluburi specializate în microproducţie, în România acelor ani singura “zvâcnire” de luat în seamă a fost importul unor staţii japoneze FT250 împărţite cu “scrâşnete” unor radiocluburi judeţene printre care şi YO8KGA. Acest lucru mi se pare cu atât mai reprobabil cu cât aveam industrie de semiconductoare, fabrica “RomQuartz”, oameni capabili şi pasionati care ar fi putut rezolva dotarea zecilor de Case ale Pionierilor, Cluburilor Judetene de Radioamatorism şi de ce nu, radioamatori individuali. Probabil cã filmele cu spioni ascunşi în poduri, văzute la Caravana cinematografică, în satele şi comunele patriei, au marcat definitiv şi irevocabil pe viitorii conducãtori ai României socialiste, multilateral dezvoltată ...

   Plăcile LIXCO şi-au făcut aparitia şi la Suceava, aduse de seful radioclubului, Aurel Ungureanu, YO8ER şi la Casa Pionierilor. Tranzistori, bobine existau din belsug, parte mecanicã, totul era fezabil dar lipsea elementul cheie, filtrul cu cristal pe 9 MHz.

   Mărturisesc acum în 2024, în premieră, că am procurat filtrul cu cuarţ, productie TESLA, prin intermediul unei mătuşi din partea mamei care venea aproape în fiecare an la tratament la Techirghiol, alături de zecile de mii de turisti din tările socialiste. Nu am vorbit niciodată despre procurarea filtrului căci şi la radioclubul nostru, ca peste tot, “zidurile aveau urechi”. Nici acolo n-a fost uşor, a rugat un radioamator praghez să se înscrie pe o listă de aşteptare şi după 1 an, cu echivalentul a 150 DM l-a cumpărat din magazin. Tot acel radioamator i-a scos eticheta şi l-a montat cu nişte fire fantomă (fãrã să intre în circuit) în interiorul unui aparat de radio cu tranzistori cam de mãrimea Gloriei. Am avut niste emotii cumplite cand mi-a povestit că vameşul de la aeroport l-a pornit şi i-a spus, mândru, că în România se fabrică aparate mai bune.

   Cu acest aparat finalizat - este vorba de A412 - (eram totuşi la o universitate cu laborator de electronică), cu finalul folosit anterior, am lucrat cred până în 2010, când l-am vândut în judeţ,  efectuând mii de legături.  În 1994 am primit o bursă la “Trinity College” din Dublin, dar nu m-am îndurat să-mi cumpãr un transceiver second hand, având acasă un copil de 4 ani şi nevasta şomeră. Am primit din partea unui radioamator irlandez pe care l-am ajutat să învete Morse (picase la proba Morse de câteva ori!) un SWR-metru DAIWA cu ace încrucişate. A fost o dezamãgire din partea colegilor irlandezi care imediat, în buna tradiţie anglo-saxonă, au început să parieze dacă Alan va lua proba sau nu. După revenirea acasă, lucrurile au inceput să se precipite. Am înlocuit antena verticală modestă cu un băţ de undiţă din fibră de sticlă de 7m, care împreună cu un plan de masă metalic de aproape 100 mp (acoperiş de tablă) mi-a dat posibilitatea unor legături DX adevărate. A urmat un FT817, cumpărat din Franta de nepoata nevestei, care studia la Lille. Pe acest transceiver, excitând un final CB de 100 W out (suplimentat cu FTJ), şi-au fãcut ucenicia mai multi studenţi care au cochetat cu radioamatorismul.

   Consider cã  cei mai buni au fost Cezar Lesanu, YO8TLC, Andrei Avãrvarei YO8TJJ, Gică Amariei, YO8SBQ si Andrei Drãgoi YO8SSQ. Cu acestia pãstrez încă legături strânse şi azi.

   Un articol al  lui Andrei, YO8TJJ, publicat pe site-ul radioamator.ro, în 2020, („Radioamatorismul - o scurtă istorie a importanţei acestui hobby, pentru mine personal”) mi-a produs o mare bucurie. În învătământul universitar salariile au fost mici iar satisfactiile au fost date doar de reuşita unor studenţi deosebiţi. Îmi permit sã citez din articol, pentru că recunoştiinţa e floare rară: “Am luat contact cu cel care m-a ajutat constant în pasiunea aceasta: dl.Crasi Milan - YO8BDW, om deosebit de riguros şi a cărei putere de motivație a fost și este unică, pentru mine cel puțin. Drept urmare, lucrarea de licență la Facultatea de Electronică: Transceiver multiband de unde scurte, HMY2K8 (VU2HMY). Îndrumatorul de licentă (actual pro-rector, dl. Mihai Dimian) către comisie: „comparativ, ca şi complexitate, e lucrare de doctorat, nu de licentă€�. Nu era chiar asa, dar afirmatia m-a responsabilizat tehnic enorm. Am obtinut rezultate foarte bune (note). Ulterior dl. Dimian ma ajutat să ajung în Belgia cu o bursă Erasmus.

   Gică, YO8SBQ, are o activitate de contestman, trafic intens CW şi SSB, multã aparaturã construită (antene directive, amplificator de putere, transmatch de putere, SWR-metru digital etc...

   Cezar, YO8TLC, în timpul studenţiei, a finalizat un receptor VHF cu antena corespunzãtoare în 137 MHz făcând primele receptii ale satelitilor meteo NOAA în aceasta zonă a ţării. Am dus pozele alb negru (superbe: Europa fără nori din Scandinavia până în Delta Nilului) la colegii de la Geografie, propunandu-le să le aduc poze gratis ca material documentar de studiu. M-au dat afară făcându-mă şarlatan. Apoi, dupã câţiva ani le-au cumpãrat pe bani de la Bucureşti. C'est la vie ! adicã Aşa-i la vie! în varianta universitară bucovineană. Cezar a continuat cu un doctorat în domeniul antenelor, secondat de Ady, YO8AZQ, cu un doctorat în staţii de sol satelitare.

   „Programul de studiu de licenţă Electronică Aplicată este acreditat ARACIS şi funcţionează începând cu anul 2003 în cadrul Facultăţii de Inginerie Electrică şi Ştiinta Calculatoarelor din Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava. ... Din anul universitar 2014-2015 organizăm şi studii de masterat în acelaşi domeniu - Inginerie Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologii Informaţionale, în cadrul programului de studiu Reţele de Comunicaţii şi Calculatoare, ... Începând cu anul universitar 2020-2021 a fost autorizat programul de studii de licenţă Reţele şi Software de Telecomunicaţii, ...”

   Inexistenţa unui cadru organizat, recunoscut şi sprijinit material şi organizatoric de Universitatea care afisează un program de studii atât de ambiţios nu mi se pare o chestie logică (spus foarte elegant!). Mai simplu spus: antenă nu, staţie de emisie-receptie nu, spaţiu minimal nu, etc. Totul funcţionează pe bază de improvizaţii, aport de aparatură personală etc. ca în 1979, 1989, 2009, 2019 şi, cel mai probabil, 2029. Ca sa nu se creadă că visez la cai verzi pe pereţi, trebuie văzută activitatea deosebită de la Universitatea Piteşti, Braşov şi altele. Eu as vedea o luminiţă “de la capatul tunelului”: construcţia Campusului Universitar de la Moara ar putea relansa activitatea radioclubului YO8KGU, având tot ce trebuie: spaţiu, clădiri înalte pe cotă dominantă, liniste radio şi o oarecare bunăstare materială care şi-a făcut apariţia în învătământul românesc.

Suceava, aprilie 2024
                                                           Crasi Milan, YO8BDW